Versete despre credință

Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.

Cea mai apropiată definiție a credinței din toată Biblia. Observă că nu spune „o bănuială” sau „o dorință”, ci „o încredințare” — cuvântul folosit în greacă pentru un act de proprietate.

Și, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.

Două condiții, amândouă modeste: să crezi că este și că răsplătește pe cei care Îl caută. Versetul nu cere o teologie întreagă, ci un pas făcut în direcția aceea.

Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

Credința nu se naște din efortul de a crede, ci din auzit. De aceea, când cineva spune că nu mai poate crede, răspunsul nu este „străduiește-te mai mult”, ci „ascultă din nou”.

Pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere.

Șapte cuvinte care cuprind toată viața creștină. Nu spune că nu vedem nimic, ci că mersul nu se sprijină pe ce vedem — altfel ne-am opri la prima cotitură.

„Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință.”

Isus nu le cere o credință mai mare, ci una vie. Grăuntele de muștar este pomenit tocmai fiindcă era cel mai mic pe care îl știau. Contează că este sămânță, nu cât cântărește.

Isus a răspuns: „Tu zici: „Dacă poți!”… Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Cea mai omenească rugăciune din Evanghelii: „cred, ajută necredinței mele”. Tatăl acela nu își ascunde îndoiala ca să fie primit; o aduce cu el, și tot primește.

Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.

Iacov nu spune că faptele înlocuiesc credința, ci că o arată. O credință fără urmări nu este o credință slabă — este, spune el, una moartă.

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.

Pavel scrie la persoana întâi și la timpul trecut despre propria moarte. Versetul descrie o schimbare de stăpân, nu una de purtare.

Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Isus spune asta în fața unui mormânt, unei femei care tocmai Îi reproșase că a întârziat. Nu îi explică de ce; îi spune cine este. Abia apoi o întreabă dacă crede.

„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.”

Toma ceruse dovezi și le-a primit — Isus nu i le refuză. Versetul nu îl mustră pentru îndoială, ci binecuvântează pe cei care aveau să vină după el, fără aceleași dovezi.