Versete despre iertare

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.

Cuvintele grele sunt „credincios și drept” — nu „îndurător”. Ioan spune că iertarea nu este un capriciu bun al lui Dumnezeu, ci ceva ce El Își datorează Sieși, pentru că a promis-o.

Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.

Măsura nu este cât de rău ți-a făcut celălalt, ci „cum v-a iertat și Dumnezeu”. Pavel mută întrebarea de la ce merită el la ce ai primit tu.

Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.

„Dacă unul are pricină să se plângă de altul” — Pavel presupune că pricina există și că e întemeiată. Iertarea din verset nu începe prin a hotărî că nu s-a întâmplat nimic.

Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.

Singura parte din Tatăl nostru pe care Isus o explică după ce o rostește. Nu spune că iertarea noastră o cumpără pe a Lui, ci că o inimă care nu iartă nu are pe unde primi.

Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.

Două măsurători imposibile într-un singur loc: cât de sus e cerul și cât de departe e răsăritul de apus. Psalmistul alege dinadins distanțe care nu se pot parcurge.

Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.

„Veniți totuși să ne judecăm” sună a proces — și chiar este unul. Ce surprinde e verdictul: nu o pedeapsă micșorată, ci o schimbare de culoare, din roșu în alb.

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? – El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.

Profetul pune o întrebare care rămâne fără răspuns: care Dumnezeu este ca Tine? Iar imaginea de la urmă este foarte concretă — păcatele aruncate în adâncul mării, unde nu se mai umblă după ele.

Nu judecați, și nu veți fi judecați; nu osândiți, și nu veți fi osândiți; iertați, și vi se va ierta.

Trei porunci și trei urmări, toate la aceeași măsură. Versetul nu spune că vei fi iertat dacă ierți, ci că felul în care judeci se întoarce la tine cu aceeași unitate de măsură.

Atunci Petru s-a apropiat de El și I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.”

Petru crede că e generos: șapte ori era de șapte ori mai mult decât cerea tradiția. Răspunsul lui Isus nu ridică pragul, îl desființează — nimeni nu ține socoteala până la șaptezeci de ori câte șapte.

Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!

„Acoperit” nu înseamnă ascuns sub preș. În limbajul jertfelor, înseamnă plătit. Fericirea din verset nu vine din uitare, ci din faptul că socoteala a fost închisă de altcineva.